Interviu cu profesorul de fizică Butuceanu Laurenţiu

30.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=reARl0IVO4A&feature=youtu.be

Reputatul profesor de fizică, Butuceanu Laurenţiu, s-a născut pe 01 ianuarie 1942, în jud.Constanţa. În anul 1965, a absolvit cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia Fizică-Chimie şi, în acelaşi an, a fost repartizat la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu”. După examenul de definitivare în învăţământ, în anul 1968, a fost transferat la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa unde şi-a desfăşurat activitatea până în anul 2007, data pensionării.

De-a lungul carierei sale didactice, a fost solicitat şi a avut, printre altele, diferite resposabilităţi: şef de catedră, responsabil al comisiei metodice de fizică la Casa Corpului Didactic, profesor metodist la Inspectoratul Şcolar Judeţean Constanţa, îndrumător de practică pedagogică a studenţilor de la Facultatea de Fizică, Universitatea „Ovidius” Constanţa.

Activitatea de la catedră i-a fost apreciată prin calificativele date de conducerea Liceului Teoretic „Ovidius”, prin înmânarea plachetei omagiale cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la înfiinţarea liceului, prin diplomele simbolice oferite de elevii diferitelor clase la absolvirea liceului şi prin acordarea medaliei „Meritul pentru învăţământ”, clasa I, din partea Preşedintelui României.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de fizică? De mic aţi iubit fizica sau pasiunea pentru aceasta a venit pe parcurs?

Butuceanu Laurenţiu: Am luat contact de timpuriu cu munca didactică prin tatăl meu care a fost profesor de matematică. Prietenii de familie proveneau din acelaşi mediu şi discuţiile dintre ei se centrau pe probleme de învăţământ. Am văzut care sunt avantajele şi dezavantajele acestei profesii.

De mic, m-au atras activităţile practice şi, mai târziu, am înţeles necesitatea studierii fizicii pentru explicarea fenomenelor din natură. Am ales să studiez fizica şi chimia şi pentru a avea mai multe posibilităţi de practicare a diferitelor profesii, în cazul în care eşuam în învăţământ. Am verificat această alegere lucrând pentru scurtă vreme într-un laborator de chimie.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Butuceanu Laurenţiu: Am absolvit actualul Colegiu Naţional „Mircea cel Bătrân” Constanţa, după care am urmat cursurile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Chimie, secţia Fizică-Chimie, pe care am absolvit-o în anul 1965. Celor cu dublă specializare, fizică şi chimie, la repartizarea guvernamentală li se ofereau locuri în industrie, laboratoare şi învăţământ. Am optat pentru învăţământ. În municipiul Constanţa nu a fost dată nicio catedră liberă la liceu. Având medie mare de absolvire puteam să obţin catedră în multe alte oraşe, dar am ales localitatea Mihail Kogălniceanu de unde puteam să fac naveta cea mai comodă. La Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu” am activat trei ani unde am predat fizică şi chimie. După examenul de definitivare învăţământ, în anul 1968 am fost transferat la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa, pe catedra de fizică, unde am avut post vacant. Aici mi-am desfăşurat activitatea până în anul 2007, data pensionării.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de fizică?

Butuceanu Laurenţiu: Am avut atâtea satisfacţii pregătind multe generaţii pentru carieră şi viaţă încât tot învăţământul l-aş alege, în ciuda faptului că astăzi, este o goană pentru realizarea materială şi mai puţin pentru cea spirituală.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Butuceanu Laurenţiu: Printre altele, notabilă este experienţa dobândită prin predarea la clasele speciale de fizică care au funcţionat în Liceul Teoretic „Ovidius”. Săptămânal erau programate cinci ore de predare-învăţare şi şase ore de practică – care se desfăşurau de multe ori în laboratoarele Facultăţii de Fizică din actuala Universitate „Ovidius” Constanţa. Nu am avut momente dificile, dar de tristeţe am avut, ca – practică în agricultură şi eşecul elevilor.

Reporter: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care aţi fost profesor la un liceu de stat?

Butuceanu Laurenţiu: Cel mai mult îmi lipseşte simţul demnităţii pe care unii l-au întinat în aprecierile lor jignitoare. Au pierdut din vedere faptul că învăţământul a fost organizat pe două paliere: unul de elită – liceele teoretice şi cele vocaţionale şi altul de masă – liceele industriale şi şcolile profesionale.

Reporter: Cum se desfăşurau orele de fizică, la clasă, cu elevii dumneavoastră?

Butuceanu Laurenţiu: Orele cred că erau bine organizate oricum foarte dense, valorificându-se tot timpul alocat. Am căutat să stabilesc echilibrul cel mai bun între predarea activă, rezolvarea de probleme şi lucrările de laborator. Obiectivul principal a fost formarea gândirii logice.

Reporter: Sunteţi cunoscut în lumea fizicii drept un foarte bun teoretician. Cum comentaţi această afirmaţie?

Butuceanu Laurenţiu: M-a pasionat fizica aşa că m-am informat în permanenţă.

Reporter: Aţi participat cu elevii dumneavoastră la numeroase olimpiade şi concursuri naţionale. Ce rezultate au obţinut elevii coordonaţi de dumneavoastră?

Butuceanu Laurenţiu: În principal, m-a interesat realizarea unui înalt nivel de însuşire a cunoştinţelor în vederea admiterii la facultăţile de vârf. Unii elevi au fost dispuşi să munceasă suplimentar pentru concursurile şcolare. Sunt mulţi elevi care au obţinut premii la fazele judeţene şi unii au obţinut premii şi la fazele pe ţară, ca Toma Daniel, Cavache Angelo, Oprişan Gabriel şi alţii.

Reporter: Avându-se în vedere dotarea minimală a unui laborator de fizică, cât de greu îi este unui profesor să se descurce cu elevii, la ore, în privinţa dezvoltării deprinderilor practice?

Butuceanu Laurenţiu: Predarea fizicii ca ştiinţă experimentală în liceu nu poate fi concepută fără laborator. Pentru laboratoarele slab dotate nu este uşor dar cu muncă şi puţină imaginaţie se pot dezvolta multe deprinderi practice.

Reporter: Consideraţi că, în prezent, numărul orelor de fizică este suficient pentru pregătirea elevilor la clasă? Cum erau elevii de acum 10, 20 de ani, mai bine pregătiţi?

Butuceanu Laurenţiu: Programul elevilor este foarte încărcat, deci nu cred că se poate mări numărul orelor de fizică, dar se pot îmbunătăţi programele şi manualele.

Până la Revoluţia din decembrie era o altă cerinţă. Majoritatea elevilor urma studii superioare tehnice şi la examenele de treapta a doua Bacalaureat şi Admitere la facultăţi erau probe de fizică, deci elevii erau interesaţi să înveţe.

Reporter: Cum priviţi schimbările actuale din programa şcolară la disciplina fizică? De exemplu, reintroducerea capitolului de electrostatică la clasa a X-a?

Butuceanu Laurenţiu: Capitolul „Electrostatică” este „alfabetul” electromagnetismului. E de neînţeles cum de a fost scos din programa de liceu.

Reporter: În programa şcolară actuală nu sunt prevăzute ore pentru tehnicile de laborator? Credeţi că ar fi util reintroducerea acestor ore de practică? Cât de mult i-ar ajuta pe elevi în înţelegerea fenomenelor fizice întâlnite în viaţa de zi cu zi?

Butuceanu Laurenţiu: Cred că este bine ca, în clasa a IX-a, prin programă la trunchiul comun să se introducă sisteme de unităţi, reprezentarea datelor şi erori de măsurare necesare pentru toate capitolele fizicii, iar la fiecare capitol să se introducă metode şi mijloace de măsurare specifice. Astfel, elevul este învăţat cu rigoarea ştiinţifică şi utilizarea instrumentelor.

Reporter: Ce credeţi că v-a recomandat ca membru în Comisie pentru elaborarea şi redactarea subiectelor pentru olimpiadele şi concursurile şcolare?

Butuceanu Laurenţiu: Cred că la această întrebare ar răspunde mai bine colegii cu care am colaborat.

Reporter: De-a lungul anilor, v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Butuceanu Laurenţiu: Câteva nume pot menţiona aici, este vorba de: Negrescu Cristian, în prezent profesor la Universitatea „Politehnica” Bucureşti, Homentcovschi Laurenţiu- lector doctor Universitatea „Ovidius” Constanţa, Facultatea de Matematică, Anghel Cristina – director al Liceului Teoretic „Ovidius” Constanţa, Homentcovschi Cristina- profesor de matematică la Liceul Teoretic „Ovidius” Constanţa, Paşca Marius – informatician la Compania Google USA, Ivanov Vladimir – inginer, New York şi mulţi alţi elevi.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

Butuceanu Laurenţiu: Sunt schimbări mari. S-a micşorat distanţa catedră-bancă, comunicarea este mai bună şi, totuşi, se cultivă respectul reciproc.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de fizică. Ne puteţi spune care a fost modelul sau modelele dvs?

Butuceanu Laurenţiu: Am avut multe modele. În primul rând, tatăl meu apoi, profesorul de fizică şi matematică prin şcolile prin care am trecut. Mi-i amintesc cu plăcere, în liceu  pe Ion Vodă, în facultate pe academicianul Eugen Angelescu, profesorul Arno Kahane  şi lector Ion Petre.

Reporter: Ce sfaturi le-aţi da tinerilor dascăli sau celor care se pregătesc să urmeze o carieră în domeniul învăţământului?

Butuceanu Laurenţiu: Pentru a deveni un bun profesor, nu este suficientă doar pregătirea de specialitate şi metodică din facultate, trebuie o informare permanentă şi o proprie evaluare prin prisma rezultatelor obţinute. Un profesor bun se formează în primii cinci-şase ani de învăţământ. Dacă, după acest timp, constată că nu face cu pasiune activitatea didactică e bine să se îndrepte spre altceva.

N.B: Mulţumim profesorului de fizică, Butuceanu Laurenţiu, pentru interviul acordat.

[scrollGallery id=41]

Interviu cu profesorul de limba şi literatură română Vasile Coman

20.09.2013

Pentru a vedea înregistrarea video accesaţi link-ul:

http://www.youtube.com/watch?v=YtIqLfSKj4A&feature=youtu.be

Renumitul profesor de limba şi literatură română, Vasile Coman, s-a născut pe 26 noiembrie 1946, în Timişoara. În anul 1970, a absolvit Institutul Pedagogic Constanţa, secţia filologie – limba şi literatura română, astăzi având denumirea de Universitatea „Ovidius”, Facultatea de Litere. În perioada 1970-1990, a fost profesor titular la Canlia, comuna Lipniţa din jud.Constanţa. Între anii 1990-2011, a predat la şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, iar din 2011 şi până în prezent  este profesor la Liceul Teoretic Educaţional Center „Cambridge School of Constanta”. În anul 2008, Guvernul României şi Ministerul Educaţiei Naţionale i-a înmânat Diploma de excelenţă pentru palmaresul realizat în domeniul educaţiei şi poziţia de excelenţă deţinută în galeria de olimpici ai şcolii româneşti.

De-a lungul carierei sale didactice a obţinut 13 premii naţionale la concursuri şi olimpiade şcolare, iar marele premiu l-a câştigat, în anul 2013, la Concursul internaţional de poezie „Europoesie et Terpsichore” la care au participat  reprezentanţi din 10 ţări. Motto-ul domniei sale este „Fiecare dintre noi, dascălii,  este un „Domnu` Trandafir” şi trebuie să avem grijă ceea ce lăsăm în urmă”.

Reporter: Ce v-a determinat să deveniţi profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Provocarea mi-a făcut-o profesorul de limba şi literatura română, Victor Chocheş, la Canlia. Am iubit şi iubesc dintotdeauna limba română pentru că îmi place să vorbesc, să cânt, să glumesc în limba română. Fără limba română, poporul meu ar avea de suferit. Sunt conştient că am obligaţia să veghez permanent la vitalitatea ei, dar mai ales la corectitudinea rostirii ei. Dacă au existat şi alte dorinţe, tendinţe în drumul meu în viaţă, busola mi-a fost limba şi literatura română.

Reporter: Când şi unde v-aţi început cariera didactică?

Vasile Coman: Cariera didactică am început-o în satul meu Canlia, în anul 1970, când după repartiţia guvernamentală, am ajuns profesor dar şi director al şcolii unde am fost elev. Ce poate fi mai înălţător? Mi-am dat seama că am o misiune nobilă, dar dificilă pentru că trebuia să-mi formez proiecte şi o echipă, căci singur nu aş fi ajuns să am o mulţumire care astăzi mă înnobilează.

În perioada începutului carierei mele, absolvenţii fie profesori, fie ingineri, fie medici sau de alte specialităţi aveau obligaţia să rămână în localităţile unde au primit repartiţia altfel intrau sub incidenţa Legii 27 pe care am asemănat-o cu „legământul lui Mihai”. Este vorba despre o lege pe care marele voievod a aplicat-o, dar a pierdut încrederea ţăranului. Marile oraşe, inclusiv Constanţa, au fost declarate oraşe închise. Aşadar, acolo, am rămas până când porţile au fost deschise de Revoluţia decembristă.

În urma unui concurs am obţinut punctajul transferului şi titularizării la Şcoala Nr. 1 „George Enescu” din Năvodari, unde „am găsit piciorul de Paris” aşa cum a numit acest orăşel inspectorul general adjunct din anul 1990, Ion Băraru.

Astăzi, în 2013, se împlinesc 43 de ani de activitate didactică. Pentru unii, ar putea fi acest drum obositor şi compătimitor, dar pentru mine NU! Pentru că mă simt alături de copii şi colegi la fel de tânăr ca ei. Părul alb trădează vârsta fizică, dar faptele mele dovedite în orice clipă în relaţia cu elevii stabilesc vârsta spirituală – sunt încă tânăr. Aşa a fost căci, aici, într-un oraş cu populaţie tânără, am reuşit să recuperez timpul trecut şi iată-mă acum, la ora bilanţului, pe care aş vrea să o amân pentru altădată.

Reporter: Dacă aţi fi din nou la început de drum şi aţi avea 18-19 ani, ce decizie aţi lua? Aţi alege să fiţi tot profesor de limba şi literatura română?

Vasile Coman: Da, pentru că aşa este crezul meu. În această calitate de dascăl eu îmi pot etala şi alte calităţi. Sunt autodidact în muzică, dirijor de cor, de orchestră şcolară. Îmi pot coordona proiectele „Dobrogea-Cultură şi Civilizaţie”, „Spiritul lui Caragiale” şi, mai nou „Recuperarea, conservarea şi transmiterea tradiţiilor, datiniilor, obiceiurilor”.

Reporter: Aveţi un palmares impresionant de premii obţinute la olimpiade şi concursuri naţionale şi internaţionale. Care este secretul?

Vasile Coman: Secretul succesului îl cunoaştem cu toţii, dorinţa şi perseverenţa în muncă. Am dorit să fiu într-o permanentă competiţie cu mine însumi – mâine să fiu mai bun decât astăzi. Am creat un stil în a preda, în a consolida şi în a performa la etape superioare. Dacă în anul 1998, obţineam două menţiuni la etapa judeţeană pentru mine şi pentru şcoala în care activam, era ceva deosebit. În anul 2000, am primit două premii naţionale, la Olimpiada de Limba şi literatura Română şi la „Tinere Condeie”. Peste doi ani, am format o viitoare luptătoare călăuzită de spiritul învingătorului – Mădălina Grasu, cu care din clasa a V-a şi până în clasa a VIII-a inclusiv, am fost la finala Olimpiadei şcolare de limba şi literatura română obţinând premiul al III-lea, premiul I, medalia de aur, premiul „Vasile Pogor” acordat de Societatea „Junimea” şi „Dacia Literară” Iaşi. Apoi, am obţinut două premii II şi o menţiune pentru ca în acest an, în 2013 să obţin cu eleva, Smaranda Maria Bîrcă, Marele premiu la Concursul internaţional de creaţie poetică la care au participat 10 ţări francofone.

Reporter: Puteţi să ne vorbiţi despre o experienţă pozitivă şi un moment dificil din cariera dumneavoastră de profesor?

Vasile Coman: Experienţa pozitivă a activităţii mele este capacitatea de care nu mă dezic implicându-mă în tot ceea ce înseamnă responsabilitate didactică. Momentul dificil al vieţii mele de dascăl a fost acela când îmi doream evadarea din spaţiul în care eram încorsetat prin legea de care aminteam mai sus.

Reporter: Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care aţi fost profesor la o şcoală de stat?

Vasile Coman: Nu îmi lipseşte nimic, ba mai mult, am şansa ca originalitatea gândurilor, proiectelor mele să nu întâmpine oprelişti.

Reporter: Deşi sunteţi un om al scrisului nu sunteţi un om al hârtiilor… Cum comentaţi acest lucru?

Vasile Coman: De multe ori mi s-a demonstrat, fie din propria experienţă, fie din experienţa altora că „hârtiile” pot fi un factor de stres, un factor prefabricat, aşadar fals.

Reporter:  Sunteţi printre profesorii care aţi vrut să lăsaţi ceva în urma dumneavoastră. Numele profesorului Vasile Coman este legat şi de Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”. De ce un festival dedicat lui I. L. Caragiale ?

Vasile Coman: Festival de teatru pentru că îmi place. Prin anul 1997, am făcut nişte cursuri de regie în teatru şi, de ce nu, actorie pentru că mi-a plăcut. Festivalul de teatru l-am iniţiat nu cu această titulatură, ci ca un moment sărbătoresc, o serbare şcolară în care noi, profesorii de limba şi literatura română să aducem acele colective de elevi care intră în spiritul personajului unei schiţe, a unei piese de teatru. În urma unei inspecţii la clasa a VI-a, domnul inspector Cileagă m-a felicitat, i-a felicitat şi pe copii pentru că lecţia de literatură – caracterizarea personajului principal din schiţa „D-l Goe” s-a desfăşurat foarte bine, dar „n-au râs copiii”. Trei ani am reflectat asupra acestei afirmaţii şi am avut revelaţia că oricare creaţie literară, fie schiţă, fie piesă de teatru semnată de marele Caragiale trebuie să aducă zâmbetul, buna dispoziţie pe faţa şi în sufletul cititorului-spectatorului. Aşa s-a născut Festivalul de Teatru „Spiritul lui Caragiale”.

Reporter:  Cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru istorie?

Vasile Coman: Din anul 1953, când copil fiind, lângă profesorul Petre Diaconu de la Institutul de Arheologie din Bucureşti, am înţeles glasul pietrei din zidurile cetăţii Păcuiul lui Soare. Ţărmul Dunării, la gura Canliei, era plin de cioburi şi împreună cu elevii mei am început să refacem istoria pierdută prin aceste cioburi. Aşa s-a născut ideea de a face un muzeu şcolar, sătesc pe care l-am deschis în prezenţa unor oameni de cultură: Adrian Rădulescu, Petre Diaconu.

Reporter: De-a lungul anilor v-au trecut prin mână numeroase generaţii de elevi. Puteţi să ne daţi câteva nume cu care vă mândriţi că le-aţi fost profesor?

Vasile Coman: Nu-mi este greu să spun câteva nume şi sigur dacă le-aş spune nu aş supăra pe cineva pentru că în lecţia mea de viaţă predată copiilor invidia nu-şi are locul şi, totuşi, merită să spun numele câtorva elevi: Florentina Deceanu, Mădălina Grasu, Maria Enache, Adrian Bărăgan, Cozmin Andrei şi mulţi alţii.

Reporter: În ceea ce priveşte relaţia profesor-elev, ce ne-aţi putea spune în privinţa generaţiilor actuale? Observaţi schimbări radicale din punctul de vedere al mentalităţii şi disciplinei?

Vasile Coman: Nu observ nicio diferenţă între generaţii pentru că nu lipseşte mâna de maestru care cheamă spre sine prietenia, colaborarea copiilor.

Reporter: Credeţi că este nevoie în spaţiul literar de arbitrajul criticilor, acum când oricine are blog şi poate să-şi dea cu părerea?

Vasile Coman: Da, cu condiţia să îi fie recunoscută calitatea de critic a celui care se încumetă să abordeze textul literar. Aşa cum am mai spus-o pe un post de televiziune, textul literar nu este o glumă chiar dacă el este o comedie, pentru că în spatele cuvântului scris, enunţului conceput în laboratorul minţii creatorului se află mesajul pe care nu-l descoperă oricine.

Reporter: La ora actuală, televizorul şi internetul câştigă teren în defavoarea cărţilor? Cum pot câştiga profesorii lupta cu tehnologia?

Vasile Coman: Dacă un profesor pierde în lupta cu tehnologia înseamnă că nu a înţeles care îi este locul în această competiţie. Tehnologia creează instrumentele prin care maestrul dirijează corul. Aşadar, internetul şi televiziunea sunt precum manualele şcolare mijloace instrumentale didactice.

Reporter: În România, tirajul mediu pentru o carte este de 1.500 de exemplare. În Ungaria e în jur de 8.000. E cineva „vinovat“ de situaţia aceasta? Cititorul, lipsa lui sau scriitorul?

Vasile Coman: Sigur că este „vinovat” cineva, dar în niciun caz scriitorul. Sigur cel care îl reprezintă pe scriitor – editura şi piaţa de desfacere – care nu găseşte acele mijloace atractive care să se adreseze cititorului.

Reporter: Credeţi în implicarea intelectualului în politică?

Vasile Coman: Menirea intelectualului este o politică, depinde ce înţelegem prin politică pentru că dacă doar sensul restrictiv, cel care se regăseşte în actul administrativ, este înţeles că atunci este o greşeală. Marii învăţaţi, marii oratori au fost intelectuali nu scursoarea societăţilor din care proveneau.

Reporter: Dacă aţi fi ministru al Educaţiei ce aţi face pentru a îmbunătăţi sistemul de învăţământ actual?

Vasile Coman: Să ştiţi că m-am gândit nu o dată la acest act, dar nu a fost o dorinţă, ci în retorica ce aş face-o găsesc acele pârghii prin care învăţământul românesc trebuie să-şi redobândească locul prin recuperare, dar şi prin racordare la noul planetar. Aşadar tradiţia şi noutatea trebuie să fie un proiect aflat în mâna unor valoroşi profesionişti, dar nu birocraţi, ci practicieni.

Reporter: Domnule profesor, sunteţi un model pentru mulţi profesori de limba şi literatura română. Ne puteţi spune care a fost modelul sau modelele dvs?

Vasile Coman: Am amintit şi mai devreme profesori din gimnaziu şi din timpul facultăţii, Victor Cocheş şi Cornel Regma, care în expunerile lor nu au adus oboseala, plictiseala auditoriului.

Reporter: Ce le-aţi sugera profesorilor de limba şi literatura română din noua generaţie?

Vasile Coman: Aşa cum am aplicat în activitatea mea principiul ce m-a călăuzit şi mă călăuzeşte – mâine să fiu mai bun decât astăzi, poate fi mai mult decât sfatul meu pentru că ignorarea insucceselor de la orele de curs atrage după sine o mare de dezamăgire şi aceasta se numeşte neputinţa izbândirii în demersul didactic.

 N.B: Mulţumim profesorului de limba şi literatura română, Vasile Coman, pentru interviul acordat.

 [scrollGallery id=38]